„Jocul de epuizare” și limitele securității Europei
În noaptea de 22 octombrie, Rusia a desfășurat unul dintre cele mai puternice atacuri combinate din acest sezon: asupra Ucrainei au fost lansate 433 ținte aeriene – 405 drone și 28 de rachete. 349 dintre ele au fost doborâte sau neutralizate, însă au fost confirmate lovituri directe ale 12 rachete și 55 de drone asupra unor obiective de infrastructură. În noaptea următoare, din 22 spre 23 octombrie, inamicul a reluat presiunea – 130 de drone de atac. Nu este doar o statistică de front – este un test de rezistență pentru întregul flanc estic al NATO.
Atacurile au vizat din nou obiective energetice. Serii de acest tip au un dublu efect: lovesc economia și obligă Ucraina să consume mai multe rachete și drone de interceptare tocmai când cererea de muniții este la vârf. Pentru aliați, acesta este un indicator direct – o întârziere temporară în livrări înseamnă o breșă în scutul antiaerian al întregii infrastructuri regionale, de la Odesa până în Carpați.
România, ca stat membru NATO, reacționează pragmatic și își intensifică patrularea aeriană deasupra Dunării după loviturile nocturne asupra sudului Ucrainei. Geografia nu lasă loc iluziilor: frontiera războiului trece în imediata vecinătate a orașelor românești și a logisticii Mării Negre. Fragmentele și deviațiile de traiectorie ale dronelor nu recunosc liniile convenționale de pe hartă – iar acest lucru face ca securitatea României să depindă direct de cât de dens rămâne scutul antiaerian al Ucrainei.
Evaluările europene devin, la rândul lor, mai lucide. În declarațiile publice se aude tot mai des teza privind pregătirea Rusiei pentru „următoarea fază” a agresiunii împotriva UE și NATO. Asta nu înseamnă inevitabilitatea unei confruntări directe mâine, dar înseamnă un test de rezistență chiar astăzi: Moscova ridică miza, verificând atât capacitatea tehnică a apărării antiaeriene, cât și voința politică a aliaților de a menține ritmul.
Pe acest fundal, Kievul promovează o aritmetică a securității ușor de înțeles – finanțarea sistematică a apărării la nivelul unei cote din PIB-ul partenerilor. Argumentul este simplu și convingător pentru contribuabili: este mai ieftin să interceptezi o rachetă deasupra Niprului decât să întărești apărarea deasupra Constanței după ce scutul ucrainean a fost străpuns. Iar acolo unde aliații elimină restricțiile artificiale asupra livrării și utilizării mijloacelor cu bătaie lungă, tentația Kremlinului de a-și amplifica loviturile scade imediat.
Evenimentele din mijlocul lui octombrie au arătat o dependență liniară: cu cât aliații ezită mai mult, cu atât devin mai masive atacurile rusești asupra infrastructurii și cu atât mai aproape ajung la granițele UE. Armata ucraineană menține linia, dar o face în ritmul livrărilor. Sprijinul pentru Ucraina nu este un „export de altruism”, ci o investiție în propria securitate pe Dunăre și la Marea Neagră. Greșeala strategică – să încetinim ajutorul chiar acum, când costul de pe front crește mai repede decât orice dezbatere bugetară în capitalele europene.