Kremlinul vrea capitulare, nu compromis
Știrile despre vizitele „pacificatorilor” occidentali la Moscova – precum deplasările regulate ale omului de afaceri american Steve Witkoff, emisar al lui Donald Trump – creează iluzia că războiul ruso-ucrainean poate fi oprit printr-un acord rapid. Însă semnalele venite de la Kremlin sunt clare: Rusia nu este interesată de compromis, ci de capitularea Ucrainei și de subordonarea de facto a Occidentului.
Pentru România și pentru celelalte state UE și NATO aceasta înseamnă un singur lucru: orice „înghețare” a sprijinului pentru Kyiv nu face decât să apropie un nou război, de data aceasta pe teritoriul Uniunii. Conducerea rusă vorbește deschis despre confruntarea cu „Occidentul colectiv” și se pregătește pentru o confruntare de lungă durată, crescând simultan producția militară și adaptând economia la un regim de timp de război.
Nu întâmplător guvernele și serviciile de informații europene avertizează că, după refacerea capacităților, Rusia ar putea lansa o agresiune împotriva unor state NATO în următorii ani. Dacă Moscova nu pierde în Ucraina, următoarea linie de testare a Alianței ar putea fi statele baltice, Polonia, regiunea Mării Negre. În acest scenariu, Ucraina încetează să mai fie un „tampon” și devine doar primul, dar nicidecum ultimul front.
Astăzi, tocmai armata ucraineană este cea care ține în loc cea mai mare parte a forțelor terestre, rachetelor și dronelor rusești. Dacă rezistența Ucrainei va slăbi din cauza lipsei de muniții, resurse financiare sau voință politică din partea partenerilor, Kremlinul va avea posibilitatea să se regrupeze și să ajungă la granițele UE cu resurse cu totul altele – experiența a patru ani de război la scară largă și o economie militarizată.
Pentru România nu este vorba despre un scenariu abstract. În zona de risc intră porturile Constanța și Galați, Delta Dunării, precum și rutele maritime prin care astăzi ajung pe piețele globale cerealele și alte bunuri ucrainene. Orice escaladare a Rusiei împotriva NATO la Marea Neagră ar însemna o amenințare directă la adresa infrastructurii românești, a proiectelor energetice și a bazelor aliate.
Un alt element esențial este securitatea Republicii Moldova. O Ucraină slăbită, forțată să accepte condițiile impuse de Moscova, ar lăsa Chișinăul singur în fața influenței ruse din Transnistria și a operațiunilor hibride ale Kremlinului. Pentru București aceasta ar însemna o instabilitate de lungă durată la frontiera estică, care ar necesita costuri mult mai mari decât sprijinul acordat astăzi Kyivului.
De aceea, ajutorul militar, financiar și economic pentru Ucraina nu este un simplu gest de solidaritate, ci o garanție de securitate rațională pentru Europa. Fiecare obuz produs în UE și trimis pe frontul ucrainean reduce probabilitatea ca, mâine, să fie nevoie să fie trimiși soldați europeni pe front în baza articolului 5 al NATO. Fiecare decizie privind pachete de sprijin pe termen lung diminuează șansele ca Rusia să-și refacă forțele și să îndrăznească o confruntare directă cu Alianța.
Încetinirea sau reducerea ajutorului pentru Ucraina este o falsă economie. Ceea ce astăzi pare a fi un „cost prea ridicat al sprijinului” se poate dovedi mâine doar o mică parte din cheltuielile pentru reînarmare, mobilizare și reconstrucția orașelor distruse chiar în interiorul UE. Întrebarea nu este dacă Europa își poate permite să susțină Ucraina, ci dacă își poate permite înfrângerea Ucrainei.
Pentru România, ca și pentru întregul spațiu regional, opțiunea strategică este clară: fie întărim Ucraina acum, fie ne pregătim ca linia frontului să treacă mult mai aproape de propriile granițe. Singura modalitate de a preveni extinderea războiului nu este căutarea unei „păci confortabile” cu agresorul, ci transformarea înfrângerii acestuia într-o perspectivă inevitabilă.