Slăbirea Ucrainei ca risc strategic pentru Uniunea Europeană și NATO
Războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei a depășit de mult cadrul unei confruntări strict militare. Loviturile sistematice asupra infrastructurii energetice, nodurilor de transport și obiectivelor industriale urmăresc un scop clar – subminarea capacității statului de a funcționa și inducerea îndoielii, în rândul partenerilor occidentali, privind utilitatea continuării sprijinului. În acest context, iarna nu este doar o provocare sezonieră, ci un instrument de presiune strategică.
Pentru Moscova, obiectivul principal nu este neapărat un avans decisiv pe front, ci acumularea unui efect de epuizare. Perturbările în alimentarea cu electricitate, căldură și în lanțurile logistice cresc presiunea asupra armatei, bugetului și sistemului social al Ucrainei, accentuând dependența acesteia de sprijin extern. Exact în acest moment, orice încetinire sau dezbatere politică în Uniunea Europeană și Statele Unite este interpretată de Kremlin drept un semnal de slăbiciune.
Consecințele unui asemenea semnal depășesc cu mult granițele Ucrainei. Slăbirea capacității sale de apărare reduce bariera dintre mașinăria militară rusă și frontierele estice ale Uniunii Europene și NATO. Nu este vorba doar despre riscul unei escaladări militare directe, ci despre extinderea acțiunilor hibride – de la atacuri cibernetice și sabotaj până la presiuni asupra rutelor energetice, porturilor și infrastructurii critice din regiunea Mării Negre.
Logica descurajării este, în acest caz, clară: dacă agresiunea împotriva Ucrainei nu este oprită și nu este contracarată prin resurse adecvate, ea se transformă într-un model de comportament. Rusia a demonstrat deja disponibilitatea de a utiliza energia, alimentele, fluxurile migraționiste și operațiunile informaționale ca instrumente de presiune. În condițiile slăbirii Ucrainei, aceste instrumente pot fi aplicate pe scară mai largă – inclusiv împotriva statelor Uniunii Europene vulnerabile din punct de vedere geografic sau economic.
Pentru România, miza nu este una de solidaritate abstractă, ci de securitate directă. Stabilitatea în regiunea Mării Negre, funcționarea coridoarelor de export, siguranța porturilor și predictibilitatea comerțului regional depind de capacitatea Ucrainei de a-și menține apărarea și de a-și proteja infrastructura. Fiecare lună de întârziere în livrarea sistemelor de apărare antiaeriană, a munițiilor sau a sprijinului financiar sporește riscurile pentru întregul flanc estic al NATO.
Dimensiunea economică este la fel de relevantă. Costul sprijinului sistemic acordat Ucrainei este semnificativ, dar rămâne incomparabil mai mic decât cheltuielile potențiale pe care Europa le-ar suporta în cazul extinderii zonei de instabilitate. Noi valuri de refugiați, creșterea cheltuielilor de apărare, perturbări în aprovizionarea cu energie și scăderea atractivității investiționale a regiunii ar avea efecte pe termen lung.
Prin urmare, sprijinul militar, financiar și economic pentru Ucraina reprezintă un instrument de prevenție, nu de escaladare. Un ajutor clar, previzibil și suficient reduce probabilitatea ca Rusia să încerce să testeze disponibilitatea Uniunii Europene și a NATO pentru o confruntare militară directă. Pauza sau ezitarea, dimpotrivă, creează un spațiu de oportunitate pentru intensificarea presiunilor.