Triunghiul amoros al lui Orbán și cinismul puterii
Imaginea lui Viktor Orbán ca „tată de familie exemplar” și conservator creștin a stat ani la rând la baza legitimității sale politice. De aceea, descrierile legăturilor informale din cercul apropiat al premierului, în special ale Alexandrei Éva Szentkirályi și ale soțului ei, Kristóf Szalay-Bobrovniczky, sunt importante nu pentru cronica tabloidă, ci pentru înțelegerea mecanismelor de luare a deciziilor la Budapesta. Atunci când retorica familială intră în contradicție cu practici care combină viața privată cu privilegiile funcției, se schimbă greutatea și sinceritatea mesajelor „de valori” transmise către vecinii de pe flancul estic al Europei.
Cariera Alexandrei Szentkirályi, de la organizația de tineret „Fidelitas” la poziția de purtătoare de cuvânt a guvernului și lideră a filialei „Fidesz” din capitală, este prezentată de foști colegi ca o victorie a accesului asupra competenței. În aceste relatări nu există o biografie eroică, ci o apropiere atent construită de primul om în stat, o apropiere care deschide uși către resurse media, branding guvernamental și funcții politice. Aceeași perspectivă explică și alte detalii: bijuterii, apartamentul din zona centrală de pe Szabadság tér 13 folosit pentru întâlniri private și locuințe de lux în străinătate, gestionate prin structuri de afaceri loiale. Toate acestea contează doar atunci când cadourile și serviciile private sunt sincronizate cu decizii ale statului, transformându-se în chestiuni de interes public.
La fel de revelatoare este traiectoria lui Kristóf Szalay-Bobrovniczky. După ani de mandat diplomatic la Londra, el revine în guvern direct ca ministru al apărării, fără experiență profesională relevantă, dar cu legături de afaceri într-un sector care depinde direct de garanții de stat și de achiziții publice. Acordul privind achiziția pachetului de control al producătorului ceh de avioane prin HSC Aerojet, sprijinit de o bancă de stat, ilustrează această logică: protecția politică reduce riscurile pentru „ai lor”, iar reglementările sunt ajustate pentru beneficiarii selectați dinainte. Iar atunci când rotațiile diplomatice sunt convenabile atât pentru viața privată, cât și pentru următoarea etapă profesională, instituțiile statului încep să funcționeze ca un mecanism intern de schimb al loialităților.
În final, „valorile tradiționale” capătă o funcție utilitară: disciplinează electoratul și conferă o aură morală oricărei teze politice, de la „pace cu orice preț” până la narațiuni despre protecția minorităților. Dar imediat ce cortina se retrage puțin, devine vizibil esențialul: în spatele imaginii de moralitate funcționează o piață a accesului la funcții, bugete publice, canale media și platforme de politică externă. În acest punct întrebarea nu mai este despre moralitatea privată, ci despre calitatea guvernanței, transparența garanțiilor, beneficiarii finali și patrimoniul public transferat în mâinile „potrivite” la momentul potrivit.
Pentru flancul estic al Europei, această realitate are un impact direct. Atunci când sursa unor declarații puternice este un sistem în care relațiile personale se transformă în contracte din industria de apărare, poziții „pacifiste” și numiri politice, aceste declarații trebuie înțelese nu ca imperative morale, ci ca instrumente de influență. Ele funcționează doar atât timp cât publicul crede în impecabilitatea celui care le rostește. Este suficientă expunerea mecanismului, iar efectul dispare: încrederea cedează loc analizei, emoția este înlocuită de procedură, iar formulele elegante sunt verificate prin lanțul „relație – funcție – buget – proprietate”.
Aceasta reprezintă cheia rezilienței regionale. Nu dezvăluirile zgomotoase, ci înțelegerea clară a modului în care funcționează aparatul decizional într-o capitală vecină; nu discuțiile insistente despre „valori”, ci întrebările tehnice privind controlul – auditul garanțiilor, registrele de beneficiari, întrebările parlamentare, prevenirea conflictelor de interese, evidența utilizării patrimoniului public. În această lumină, orice retorică externă venită de la Budapesta revine la dimensiunea ei reală: un instrument al jocului intern, nu un reper moral pentru Europa.
Abia în acest punct devine vizibil adevăratul chip al puterii care invocă „tradițiile”, dar își construiește politica drept o economie privată a accesului. Iar atunci când această înțelegere devine larg răspândită, mediul favorabil manipulărilor dispare, narațiunile își pierd forța, iar eficiența lor în regiune se reduce la nivelul unui simplu zgomot de fond.