Tinerii sunt chemați la consultări. Dar ce se întâmplă cu vocea lor după aceea?
Viitorul buget european va pune din nou pe aceeași masă regiuni, agricultură, educație, competitivitate, securitate și alte priorități care vor cere bani din aceeași sursă.
Pentru comunitățile locale și organizațiile de tineret, miza nu este doar cât va primi fiecare domeniu. Contează și dacă nevoile pe care le exprimă înaintea marilor negocieri vor putea fi recunoscute mai târziu în deciziile luate.
La Summitul Comunităților Locale, unde s-a discutat inclusiv despre perioada de după 2028, participarea societății civile a fost una dintre temele importante. Deciziile europene ajung până la urmă în orașe și comunități. Drumul invers, de la comunitate spre decizie, este însă mai greu de urmărit.
Giulia-Ștefania Mîndroc, studentă la Relații Internaționale și Studii Europene la Universitatea din București și fellow în cadrul European Fellowship on Democratic Engagement al GEYC, pornește de la un răspuns destul de simplu: dialog și consultări constante. Tinerii și comunitățile locale trebuie să aibă unde să își exprime nevoile și să poată fi auziți înainte ca prioritățile de finanțare să fie stabilite.
În practică, lucrurile sunt mai complicate.
Consultările există. Consensul, mai puțin
Societatea civilă nu vorbește cu o singură voce. Prioritățile pot fi diferite de la o comunitate la alta, uneori chiar contradictorii, iar propunerile trimise instituțiilor nu sunt întotdeauna suficient de clare.
Mai departe încep negocierile și compromisurile.
Giulia atrage atenția că tocmai această parte a procesului este greu de urmărit din exterior. Stabilirea priorităților și a politicilor financiare presupune discuții pe care societatea civilă nu le cunoaște întotdeauna și despre care, uneori, nici nu ar avea de unde să afle prea multe.
De aici vine una dintre criticile ei principale: lipsa transparenței instituționale, atât la nivel național, cât și european.
Dar responsabilitatea nu aparține doar instituțiilor.
Giulia spune că și societatea civilă trebuie să își înțeleagă rolul consultativ și să lucreze mai mult direct cu cetățenii, pentru a le reprezenta cât mai coerent nevoile în relația cu instituțiile. Sondajele, studiile de caz sau campaniile de informare pot ajuta organizațiile să vină în fața autorităților cu o imagine mai clară și mai coerentă a nevoilor unei comunități, nu doar cu vocile celor deja activi.
Este o distincție importantă. Mai multă participare nu înseamnă automat o reprezentare mai bună.
Și totuși, există situații în care participarea schimbă lucruri.
Giulia amintește inițiativa My Voice, My Choice, dar și campania Water4EU derulată de GEYC. În cel de-al doilea caz, demersul privind accesul la apă potabilă gratuită pentru pasageri a dus, după doi ani, la instalarea unor stații de apă în Aeroportul Henri Coandă și ulterior în alte aeroporturi din țară, campania obținând și susținere instituțională.
Exemplele arată că participarea civică poate produce rezultate. Giulia își păstrează însă „doza de scepticism”.
În anumite domenii, spune ea, consultarea rămâne simbolică. Mecanismele există și există deschidere atât în instituțiile europene, cât și în aparatul de stat românesc, dar decizia finală nu aparține organizațiilor civice.
De aceea, pentru Giulia, implicarea democratică nu se termină cu petițiile sau consultările. Votul și campaniile de informare rămân esențiale dacă cetățenii vor să se simtă reprezentați de cei care iau deciziile.
La nivel local, influența poate fi văzută mai ușor. Acolo implicarea începe, cum spune ea, „de la firul ierbii”: cu vecinii, colegii, cu un adolescent înainte de primul vot sau chiar cu o discuție în familie.
Cu cât decizia se îndepărtează de acest nivel, cu atât devine mai greu de urmărit ce s-a întâmplat cu vocea celui care a participat.
Neîncrederea crește când procesul nu se vede
Problema devine mai sensibilă când resursele europene sunt limitate.
Prioritățile trebuie negociate, iar compromisurile nu pot fi evitate. Giulia nu contestă complexitatea acestor decizii. Dimpotrivă, spune că oficialii trebuie să țină cont de numeroși factori politici, economici și sociali.
Ceea ce lipsește pentru public este adesea înțelegerea procesului.
Cine discută? Ce soluții au fost puse pe masă? De ce s-a ajuns la un anumit compromis?
Giulia spune că întâlnește chiar în propria comunitate un nivel ridicat de neîncredere față de instituțiile europene și admite că nu toate criticile pot fi respinse pur și simplu. Argumentele privind lipsa transparenței decizionale sunt, în opinia ei, uneori legitime.
Asta nu înseamnă că fiecare negociere europeană ar putea avea loc în văzul tuturor. Înseamnă însă că rezultatul poate fi explicat mai bine.
Comunicatele de presă, rapoartele publice și înregistrările ședințelor de lucru sunt câteva dintre instrumentele pe care Giulia le consideră importante. Problema ține și de felul în care sunt prezentate. Un document publicat nu ajută prea mult dacă pentru majoritatea cetățenilor rămâne aproape imposibil de urmărit.
Uniunea Europeană este o construcție complicată, iar pentru cetățeanul obișnuit poate părea distantă. Tocmai de aceea Giulia vede un rol tot mai important pentru paginile de social media ale instituțiilor și pentru ONG-urile specializate în politici europene, care încearcă să transforme comunicarea oficială într-una mai accesibilă.
Transparența, în acest caz, nu înseamnă doar să pui informația undeva. Înseamnă să îi dai cetățeanului o șansă reală să o înțeleagă.
Problema „bulei de impact”
Pentru Giulia, organizațiile civice rămân una dintre principalele legături dintre oameni și instituții. Experiența ei personală cu astfel de organizații este una pozitivă: le descrie ca pe locul în care nevoile individuale pot deveni preocupări comune și apoi solidaritate.
Rolul lor devine cu atât mai important într-o societate polarizată, unde oameni care trăiesc în aceeași comunitate pot ajunge să privească lumea în mod complet diferit.
Dar aici apare și una dintre limitele pe care le observă în activitatea sectorului civic.
Giulia vorbește despre o „bulă de impact”.
Multe organizații își propun să lucreze atât în mediul urban, cât și în cel rural, să promoveze educația, șansele egale, cultura media, competențele digitale și implicarea tinerilor. Rezultatele nu ajung însă uniform în societate.
Comunitățile cele mai polarizate și mediile în care opiniile sunt foarte diferite de cele întâlnite de obicei în sectorul civic sunt uneori tocmai cele cu care organizațiile interacționează cel mai puțin. Iar proiectele de educație civică sau media pot să nu ajungă exact acolo unde ar fi cea mai mare nevoie de ele.
Asta complică ideea că mai multe ONG-uri sau mai multe consultări rezolvă automat problema distanței dintre cetățean și instituții.
Societatea civilă trebuie să iasă din propriul cerc, după cum instituțiile trebuie să explice mai bine ce fac după ce au ascultat-o.
Următorul buget european va aduce inevitabil compromisuri. Comunitățile vor avea priorități diferite, statele vor negocia, iar instituțiile europene vor trebui să împartă resurse limitate.
Nu fiecare voce poate fi reprezentată în mod egal în fiecare decizie. Giulia recunoaște această limită a democrației chiar în răspunsurile sale. Dar pentru ea soluția nu este retragerea din proces, ci mai multă încredere și mai multă muncă din ambele direcții: instituții care își explică deciziile și cetățeni care continuă să participe.
Altfel, problema nu va fi doar că unii oameni nu au obținut ceea ce au cerut.
Va fi că nu vor mai ști dacă a contat vreodată faptul că au fost întrebați.
Giulia-Ștefania Mîndroc este studentă la Relații Internaționale și Studii Europene în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București, fellow în cadrul European Fellowship on Democratic Engagement al GEYC și membră a Cercului de Economie al Universității din București. Profil LinkedIn.