Marea Neagră are nevoie de un format regional de securitate. Poate România să îl construiască?
Sprijinul pentru Ucraina este discutat de cele mai multe ori în două registre: livrările de armament și perspectiva aderării la NATO. Între ele rămâne însă un spațiu mult mai puțin clar. Ce se poate construi acum, înainte ca garanțiile formale să devină posibile și fără ca fiecare nouă criză să oblige statele partenere să pornească din nou de la zero?
Europa de Nord oferă câteva răspunsuri. Formate precum Joint Expeditionary Force și NORDEFCO nu înlocuiesc NATO, dar le permit statelor participante să planifice împreună, să facă schimb de informații și să reacționeze mai repede. Lecția lor nu constă într-o structură care poate fi copiată mecanic, ci într-un mod de a transforma apropierea geografică și percepția comună asupra amenințărilor într-o cooperare permanentă.
Pentru regiunea Mării Negre, întrebarea este dacă o asemenea logică poate fi construită în jurul României și Bulgariei, cu participarea Ucrainei și a Republicii Moldova.
Sprijinul nu poate rămâne o reacție la război
Cătălin-Gabriel Done, expert în securitate și cooperare nordică și vicepreședinte al Experts for Security and Global Affairs, consideră că principalul avantaj al formatelor nordice nu este dimensiunea lor militară. Mai importantă este încrederea politică formată între state care evaluează amenințările într-un mod asemănător.
Această încredere permite armonizarea planificării strategice, a evaluării riscurilor și a dezvoltării capabilităților. Într-o criză, statele nu mai trebuie să construiască de la zero mecanismele de cooperare. Ele au deja proceduri, contacte și reflexe comune.
Pentru Ucraina, o asemenea abordare ar schimba natura sprijinului occidental. Asistența nu s-ar mai limita la transferuri de armament sau la pachete financiare adoptate separat. Ar include planificare comună, instruire, exerciții multinaționale, producție în industria de apărare și schimb permanent de informații.
Miza este transformarea sprijinului dintr-o reacție la evoluția frontului într-un mecanism permanent de descurajare. În calculul strategic al Rusiei ar intra nu doar sistemele care ajung în Ucraina într-un anumit moment, ci și capacitatea unui grup de state de a susține apărarea ucraineană pe termen lung.
Nu o alternativă la NATO, ci o etapă de integrare
Un format regional nu ar putea oferi garanțiile juridice ale articolului 5. Nici nu ar trebui prezentat ca înlocuitor al NATO. Valoarea lui ar fi alta: ar crea rezultate practice înainte ca aderarea Ucrainei la Alianță să devină posibilă.
Done descrie această etapă ca pe formarea unui ecosistem de securitate. Ucraina ar fi integrată treptat în practicile euroatlantice și ar trece de la statutul de beneficiar al asistenței la cel de partener care contribuie la securitatea regională.
Această diferență contează. O țară poate primi echipamente fără să fie inclusă în planificarea celor care le furnizează. Poate participa la exerciții fără ca instituțiile sale să fie conectate permanent la mecanismele regionale de avertizare și răspuns. Integrarea începe atunci când aceste activități nu mai sunt proiecte separate.
Formatele regionale pot construi interoperabilitate, încredere și capacitatea de a lua rapid decizii comune. Ele nu rezolvă problema garanțiilor de securitate, dar reduc distanța dintre cooperarea punctuală și integrarea reală.
O nouă Antantă la Marea Neagră
Pentru Europa de Sud-Est, Done propune o formulă inspirată de experiența nordică, dar adaptată specificului Mării Negre. El o numește, în mod deliberat, o nouă „Antantă Cordială Balcanică”. Nu ar fi o alianță militară paralelă cu NATO și nici o nouă organizație cu o administrație complicată.
Ar fi un cadru permanent de cooperare între statele care consideră că securitatea Mării Negre este indivizibilă. România și Bulgaria ar putea forma nucleul, iar Ucraina și Republica Moldova ar participa în funcție de domeniu și de limitele instituționale ale fiecărei țări.
Ideea este mai concretă decât o nouă platformă de dialog. Cooperarea ar putea include supraveghere maritimă comună, coordonarea apărării aeriene, protecția infrastructurii energetice offshore, dezvoltarea coridoarelor logistice și exerciții militare integrate.
România și Bulgaria sunt membre NATO și UE de aproape două decenii, dar cooperarea lor de securitate nu a ajuns la nivelul de integrare observat în nordul Europei. Fără un nucleu bilateral funcțional, o arhitectură regională mai largă ar rămâne doar o formulă politică.
Schimbul de informații ar fi testul real
Cel mai sensibil element al unui asemenea format nu ar fi organizarea unui nou exercițiu militar. Ar fi disponibilitatea statelor de a împărtăși evaluări și informații aproape în timp real.
Done consideră că succesul cooperării nordice se explică în mare măsură prin acest nivel de încredere. Sabotajul infrastructurii critice, atacurile cibernetice, campaniile de dezinformare, folosirea actorilor proxy și infiltrarea economică nu pot fi gestionate separat de fiecare instituție și de fiecare stat.
Pentru regiunea Mării Negre, asta ar presupune mecanisme instituționalizate de analiză comună, avertizare timpurie și coordonare între serviciile de informații. Nu doar schimburi ocazionale după producerea unui incident, ci o imagine regională comună asupra amenințărilor.
Aici s-ar vedea și limita politică a proiectului. Este relativ ușor ca statele să susțină public cooperarea. Este mult mai dificil să accepte proceduri comune, acces la date sensibile și o evaluare comună a riscurilor.
Moldova poate participa și fără cooperare militară deplină
Statutul de neutralitate al Republicii Moldova limitează participarea la anumite activități militare, dar nu exclude includerea sa într-o arhitectură regională de reziliență.
Cooperarea poate viza reforma instituțiilor, securitatea cibernetică, combaterea dezinformării, protejarea infrastructurii energetice și dezvoltarea capacității de analiză și avertizare. Aceste domenii nu sunt secundare. Rusia a arătat că presiunea asupra unui stat nu începe neapărat cu un atac militar.
Pentru România, stabilitatea Republicii Moldova este legată direct de securitatea propriei frontiere estice. Pentru Ucraina, o Moldovă mai rezilientă reduce vulnerabilitatea unui spațiu aflat între frontul de război și teritoriul NATO.
Participarea Chișinăului ar putea fi flexibilă, diferită de cea a statelor membre NATO, dar suficient de consistentă pentru ca Moldova să nu rămână în afara mecanismelor regionale de răspuns.
Securitatea nu începe și nu se termină cu armata
Una dintre cele mai utile lecții nordice este conceptul de total defence. Apărarea nu aparține exclusiv armatei. Administrația publică, serviciile de urgență, companiile, infrastructura critică și populația fac parte din același sistem.
Ucraina a demonstrat în timpul războiului o capacitate remarcabilă de mobilizare socială. Dar experiența acumulată sub presiune trebuie transformată în proceduri și instituții care pot funcționa și într-o cooperare regională.
Asta poate însemna programe comune de protecție civilă, pregătirea autorităților locale, gestionarea fluxurilor de refugiați, continuitatea serviciilor esențiale și exerciții de răspuns la atacuri cibernetice sau la avarierea rețelelor energetice.
Done extinde aceeași logică spre securitatea financiară și ecologică. Instituțiile financiare pot face schimb de informații și pot testa reacția la atacuri cibernetice. Statele riverane pot coordona monitorizarea poluării, schimbul de date satelitare și intervenția în cazul unor dezastre care nu se opresc la frontieră.
Aceste domenii pot părea îndepărtate de o alianță militară. În realitate, ele decid dacă o societate poate continua să funcționeze în timpul unei crize. O armată bine echipată nu poate compensa la nesfârșit o administrație paralizată, o rețea energetică prăbușită sau un sistem financiar vulnerabil.
România trebuie să decidă dacă vrea să coordoneze
România are poziția geografică, apartenența la NATO și UE, relația specială cu Republica Moldova și experiența acumulată după 2022. Aceste avantaje îi permit să participe la un format regional. Nu îi garantează însă rolul de lider.
Pentru Done, Bucureștiul trebuie să treacă de la statutul de stat de tranzit la cel de furnizor de securitate. Asta presupune mai mult decât infrastructură și prezență aliată. Presupune inițiativă politică și capacitatea de a aduce alte state în jurul unor mecanisme concrete.
Această temă se intersectează cu o problemă mai veche a politicii românești. România dispune de porturi, facilități militare, interconectări energetice și poziție strategică, dar le administrează adesea în logici separate. Un format regional ar cere ca aceste instrumente să răspundă aceleiași direcții.
Primul test nu ar fi lansarea unei organizații noi. Ar fi aprofundarea cooperării cu Bulgaria. Dacă Bucureștiul și Sofia nu pot construi o coordonare permanentă în supravegherea maritimă, apărarea aeriană și protecția infrastructurii critice, ideea unei platforme mai largi va rămâne greu de aplicat.
Un mecanism regional nu trebuie să devină o sală de așteptare
Pentru Ucraina, avantajul unui asemenea format este clar. Ar oferi mecanisme care pot fi construite acum și care nu depind integral de consensul asupra aderării la NATO.
Există însă și un risc. Cooperarea regională nu trebuie folosită ca argument pentru amânarea garanțiilor formale. O rețea de planificare, exerciții și schimb de informații poate consolida securitatea Ucrainei, dar nu produce automat obligația colectivă de apărare.
De aceea, valoarea formatului ar depinde de direcția în care este folosit. Poate deveni o etapă reală de integrare, în care Ucraina intră treptat în mecanismele de securitate ale partenerilor săi. Sau poate deveni o formulă de compromis care menține cooperarea fără să rezolve problema statutului strategic al Ucrainei.
Diferența va fi dată de ceea ce construiesc efectiv statele: instituții comune, planificare, capacități și angajamente care rezistă schimbărilor politice. Fără acestea, o nouă platformă regională ar adăuga încă un nume la lista formatelor existente.
Cu ele, regiunea Mării Negre ar putea începe să producă securitate în mod organizat, nu doar să reacționeze la următoarea criză.
Cătălin-Gabriel Done este expert în securitate și cooperare nordică, vicepreședinte al Experts for Security and Global Affairs și expert în cadrul Platform for Regional and Black Sea Security Studies (Euxglob). Este doctor în științe politice al Universității Federico II din Napoli și tutor de practică în cadrul SNSPA.